Imaginaţi-vă o zi obişnuită de şcoală, într-o clasă mică în care elevii stau ca pe ghimpi în aşteptarea sunetului vioi al clopoţelului.
- Sandu, spune-mi, te rog, câte rase de porci trăiesc în ţara noastră? întreabă doamna profesoară, cu un glas întunecat şi prevestitor de furtună.
După câteva secunde de tăcere, Sandu, colegul meu de bancă, răspunde:
- Porcul Marele alb. Alte câteva secunde de linişte...
- Continuă, te rog, spune doamna profesoară.
- Porci Mazda…
Un hohot de râs s-a iscat în toată clasa.
- Stai jos, Sandu. Ai patru şi azi. Ne vedem la toamnă, pentru examenul de repetenţă. Este una dintre cele mai delicate amintiri pe care le am, din tumultoasa mea copilărie, despre şcoală. Şi uite aşa, porcii Mazda sau Bazna au ajuns să-i mănânce lui Sandu vacanţa mare. Eu îi şoptisem răspunsul, dar Sandu a făcut o distorsiune auditivă.
Încercaţi, de curiozitate, să şoptiţi la urechea unui prieten împătimit de maşini cuvântul "Bazna" şi sunt toate şansele ca el să înţeleagă cuvântul "Mazda".
Sandu trăise toată viaţa la oraş şi nu avea idee despre rasele de porci, care, în farfuria lui, arătau cam la fel. Apăreau zorii zgomotoşi ai internetului şi colegul meu de bancă ar fi fost în stare să vorbească toată ziua numai despre acest lucru. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum îmi spunea că vom avea internet în case aşa cum avem aparate de radio. Sandu, timorat el de fel, devenise, după evenimentul cel hazliu, ca o stană de piatră în timpul orelor.
Un alt episod care îmi aduce în memorie amintiri vibrante este şi acesta…
Eram la ora de Istorie (pe vremea comunismului) şi profesorul ne explica înflăcărat că, atunci când izbucnea un război, Stefan cel Mare ataca primul armata duşmană. Eu, circumspect, l-am contrazis. În opinia mea, conducatorul, oricare ar fi fost el, trebuia să stea ferit de pericole, asemenea regelui de pe tabla de şah. Regele trebuie sa fie apt pentru a da ordine în stânga şi în dreapta, pentru a pune în scenă cea mai bună strategie posibilă în favoarea armatei sale.
Profesorul nu a apreciat opiniile mele. Nu a reuşit să mi le schimbe, dar a câştigat disputa, poate pentru că… pupitrul meu era mai mic decât catedra lui, şi la propriu şi la figurat. Cu toţii aţi fost elevi şi desigur că ştiţi la ce mă refer. Autoritatea tovarăşului profesor era de necontestat.
Mai tărziu, student fiind la facultatea de sociologie, am ajuns la concluzia că notele sunt un fel de dresaj social. Am studiat îndelung implicaţiile pe care le aduc standardele impuse de note şi sunt convins că ele au fost extrem de necesare în societatea de tip industrial, pentru ca ea să funcţioneze la parametri optimi. Standardizarea sau sincronizarea industrială aveau nevoie de un om care devenea încet-încet o prelungire a maşinilor cu care acesta era nevoit să lucreze, aşa cum a spus celebrul futurolog Alvin Toffler.
Chiar şi bătrânul Platon a pus umărul, în opinia mea, la ideea că notele pot fi relevante în legătură cu modul în care oamenii percep lumea înconjurătoare, dar acest subiect prefer să îl dezbat într-un alt articol. Societatea avea o nevoie acută de conceperea unui sistem de măsurare care să ierarhizeze și să pună pe fiecare la locul său.
E uşor să înţelegi asta, pentru că poţi să te raportezi la propria ta experienţă. În toată perioada în care ai fost elev/elevă, ai primit note de la profesorii care te-au ascultat la lecţie. În funcţie de cât de mult sau de puţin ai reprodus din ceea ce te-a învăţat profesorul, ai primit o notă mai mică sau mai mare. Ai primit şi notă la purtare, dar… cine poate stabili care sunt limitele cuminţeniei la copii?
Foarte rar am auzit un profesor spunându-mi (şi cred că şi tu): "Tu ce notă crezi că meriţi?".
Cand ai terminat şcoala şi ai început să lucrezi pentru a-ţi câştiga de unul singur existenţa, ai intrat într-un circuit cu dublu sens. În ce constă acest scenariu? Fără îndoială că ai început să ai nevoie de produsele şi serviciile societăţii. Intri pe un site şi te uiţi la ratingul (nota) acestuia. Cauţi un produs şi te uiţi pe review-uri (care se transformă tot în note) ca după o gură de oxigen proaspăt. De asemenea, dai review-uri (note). De ce nu ai da şi tu note, de vreme ce ai primit toată viaţa?
Când suni la un call center, îti raspunde pe un ton alb o voce de om, robotizată nu ca timbru vocal, ci ca standard de exprimare. Şi acest mod de a răspunde este pretabil pentru transformarea lui în rating. În acest caz, tu devii profesorul care dă note celorlalţi pentru comportamentul lor social.
De asemenea, nici tu nu încetezi să primeşti note în munca ta. Totul devine un cerc socio-economic, până la urmă, bazat pe un sistem de notare care la început îngrădeşte imaginaţia şi, la scurt timp după aceea, şi libertatea.
Există totuşi teritorii în care rating-ul devine irelevant. Mă refer aici cam la tot ce înseamnă pionierat, în artă, ştiinţă, antreprenoriat, sport, psihologie, astronomie… şi las lista neînchisă, pentru ca tu să o poţi completa cu propria ta zonă de libertate. Omenirea, încet-încet, începe să privească mai mult spre cer. Acolo, în acel mister albastru, nu există note şi poate chiar nimic din ceea ce suntem obişnuiţi să întâlnim. Poate că cerul e cel mai frumos ecran, posibil chiar mai frumos decât cel al telefoanelor mobile.
Sunt multe exemplele despre modul în care notele încep să îşi piardă din relevanţă. Cei care joacă şah ştiu foarte bine că pot face o partidă superbă şi, cu toate acestea, să nu o câştige pentru că la sfârşit greşesc din neatenție. Cei împătimiţi de valoarea notelor ar putea spune că, de vreme ce partida nu a fost câştigată, nu mai poate fi considerată ca fiind de nota 10.
Dar eu întreb, şi ca mine probabil se întreabă mulţi: ce relevanţă mai are nota 10 în acest caz? De ce trebuie să ne ghideze rezultatul așa cum ne ghidează GPS-ul? Dacă reducem totul la rezultate concrete, măsurabile, nu cumva ne scapă printre degete misterul?
Să ne gândim puţin la conceptul de educaţie. Aici, pentru mine, apare o mare dilemă. Lucrul cu omul este o explorare a adâncurilor şi o escaladare a înălţimilor, în aceeaşi măsură.
Închipuiţi-vă că în timp ce construiți un zid, vă cade o cărămidă din mână. O puteți înjura cu toată lejeritatea, o ridicaţi, o puneţi unde trebuie şi lucrați mai departe…
Să spunem că elevii înregistrează un eşec. Ca profesor, cum să înjuri eşecul? Cum să îl pui la locul lui? Cum să construiești mai departe? Totul e delicat şi trebuie reparat cu multă inventivitate!
Sintetizând, în acest articol am dorit să subliniez câteva aspecte la care vă invit să reflectaţi.
1. Învăţământul formal pune în dificultate copii precum Sandu (ne-ar putea zbura gândul destul de uşor la Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Albert Einstein etc, dar eu pe aceştia nu-i cunosc personal), obligându-i mult prea des să înveţe ce nu vor sau ce nu le va folosi niciodată în viaţă. Fetiţa mea, în vârstă de cinci ani şi jumătate, mă întreabă cu o reală curiozitate despre cum se fac operaţiile pe creier. Îmi lăcrimează gândul că între curiozitatea ei şi un răspuns consistent la această întrebare vor sta mulţi ani de educaţie formală care ar putea să o facă să îşi uite întrebarea. În opoziţie cu această realitate educaţională, am pus ca dicton pentru programul Mind Games 64 - "Educaţia nu este umplerea unui vas, ci îmblânzirea unei flăcări", așa cum spunea curajosul Socrate. Vasul poate fi cântărit, flacăra nu!
2. Învăţământul formal aduce în prim-plan autoritatea incontestabilă a profesorului şi a cunoştinţelor sale. Am dat ca exemplu ora de istorie unde am încercat să contrazic fără succes profesorul. La Mind Games 64, eu sunt, pe rând, coach, mentor, facilitator, elev şi foarte rar autoritate, doar atunci când livrez informaţii strict din domeniul şahului.
3. În învăţământul formal, notele guvernează poziţionarea fiecărui elev într-un sistem bine determinat. În programul Mind Games 64, tu îţi dai note. Înveţi să te autoevaluezi, autocritici şi autoeduci, dezvoltându-ţi un puternic discernământ pentru intuirea căilor bune şi a celor greşite.
4. Educaţia formală îţi dă o diplomă care este, în cel mai bun caz, un bilet de intrare la locul de muncă. Prin Mind Games 64, poţi câştiga o "flacără" cu ajutorul căreia poţi lumina zonele mai umbrite ale fiinţei tale, în această călătorie mirifică numită viaţă. Ţin să subliniez că nu contest valoarea indiscutabilă a şcolii ca mijloc de perpetuare socio-economică şi culturală a patrimoniului universal strâns de omenire cu multe sacrificii. Eu doresc să mă refer aici la o categorie de oameni aparte. Mai exact, la voi, cei pentru care nota zece în viața voastră este un 10 dat de voi inșivă, cu toată responsabilitatea, după ce v-ați autoevaluat, autocriticat şi autodisciplinat, trecând prin teste dificile.
Mi-am propus să dedic programul "Mind Games 64" tuturor celor care doriți să atingeţi obiective pe care le-aţi dat uitării din lipsă de curaj sau din oricare alt motiv.
Folosindu-mă de şah, vă pot ajuta să vă antrenați mintea și să atingeți performanțe intelectuale pe care mulți le-ar putea cataloga uşor drept supranaturale. Aici orice bucată de fier din mintea voastră poate fi topită şi transformată în uneltele cele mai potrivite pentru scopurile voastre.
Toți cei care doriți să vă dezvoltați gândirea strategică sau să câștigaţi un tip convertibil de inteligență aveți șansa să faceți un salt uriaș în această direcție, explorând cel mai vechi joc de strategie din lume, care a supraviețuit cu succes testului timpului, luminând multe minți. De ce să nu fie luminată şi mintea ta?